Amintiri din arbitraj cu... Gheorghe Biziniche (II)

Continui serialul cu Gheorghe Biziniche (foto dreapta), cu amintiri extraordinare din arbitraj... După primul episod, pe care îl găsiţi aici, iată noi amintiri:

Intrarea mea în fotbal - ne dezvăluie cel cunoscut în lumea fotbalului sub apelativul "Bizi" - s-a petrecut la... 3 ani, atunci când am ajuns cu tatăl meu (care era conducător la Energia Flacăra Ploieşti, devenită ulterior Petrolul) pe stadionul cu tribună de lemn amplasat pe locul celui modern de acum. Datorită lui (nu prea am fost talentat, dar am perseverat) am ajuns în 1965 în grupa de pitici a regretatului Gigi Dumitrescu. A urmat junioratul şi echipa de tineret-rezerve (ce echipă şi ce campionat, super!), după care am plecat la facultate în 1972. Apoi am jucat la Medicina Bucureşti, Unirea Alba Iulia, încheind scurta carieră de fotbalist la 26 de ani cu o fractură de bazin, la un antrenament la Chimia Brazi. Acum intră în "scenă'' fostul meu coleg de bancă din liceu, Adrian Tudor Moroianu, care mă sfătuise să mă fac arbitru înca din clasa a XI-a (cum s-a făcut el) şi ma duce la Colegiul Judeţean de Arbitri, condus atunci de dr. Emil Vlaiculescu. 

Un jucător de la Ariceşti i-a rupt mandibula într-un meci la... Câmpina

Perioada se remarcă prin faptul că m-am ţinut serios de treabă şi în 1983 am promovat în lotul divizionar C.
Singura ''amintire'' a fost o fractură a ramurei inferioare a mandibulei, ca urmare a unui ''croşeu de stânga'' primit pe stadionul "Rafinăria" din Câmpina, de la un jucător din Ariceşti (băuse ceva votcă la pauză), într-un meci cu Metalul Câmpina, antrenată pentru cine îşi mai aminteşte de Mişu Opanschi. Cel mai mare inconvenient a fost faptul că după două săptămâni am avut nunta şi nu am arătat prea bine ''în poze''. A fost momentul în care am decis să mă ţin serios de arbitraj, mai rău de atât nu puteau decât să mă omoare, lucru care se poate constata că... nu s-a produs.

Prima întâlnire cu Mitică Dragomir

Perioada în care predominau mult meciurile de juniori republicani îmi aminteşte de un joc la Braşov, pe terenul 2 al Municipalului, disputat între FCM Braşov şi Metalul Târgu Secuiesc (scor 6-1). Cam prin minutul 20 intră până lângă teren un ARO gri cu ''îmbunătăţiri''. Din el coboară un tip foarte bine (îmbrăcat în ton cu nuanţa maşinii), o femeie frumoasă şi un puşti cam năzdrăvan. Tipul - destul de priceput - începe să strige la jucătorii braşoveni, dar în mod deosebit şi uneori mai dur la un fundaş dreapta, de altfel foarte bun (îl urmăream pentru că şi eu în scurta mea carieră am jucat acelaşi post), pe nume Manu. Mijlocaşul echipei braşovene era unul solid căruia îi ziceau "Bizonul" (culmea şi mie mi se spunea aşa, cred că nu au uitat Marius Stan, actualul primar al Galaţiului, Ologeanu, Olah, Costică Suceava), pe care îl intreb cum de persoana (care era Mitică Dragomir - foto dreapta; sursa gsp.ro) strigă la copilul altui părinte, Manu? Am primit lămuriri imediate, explicându-mi că numele de Manu vine de la Manuel Dragomir şi de fapt este... fiul lui. Aveam să-l mai arbitrez şi în fazele finale ale turneului final de juniori, chiar la Câmpina, pe Poiana, unde a dat şi gol. A jucat şi în naţionala de juniori foarte bine, mi-a părut foarte rău când am aflat că a plecat dintre noi la o vârstă atât de fragedă.

Debutul în Divizia A, un blat celebru, Victoria Bucureşti - Flacăra Moreni

Şi dacă tot a venit vorba de Mitică Dragomir, de el este legat primul meu meci din divizia A. A fost un blat Victoria Bucureşti - Flacăra Moreni (dans... în familie). Era o restanţă, s-a jucat în martie pe terenul 2 din parcul Dinamo. Trioul Adrian Moroianu (foto dreapta) - Şerban Necşulescu (atenţie, era din Târgovişte şi arbitra Moreniul) şi cu mine. La 2-0 pentru Moreni (pe bune!), prin minutul 25-30, în spatele meu lângă gard se aude o voce, care mă întreba cât e scorul. Era Bărbulescu, şeful Victoriei (a coborât dintr-o Dacie albastră cu vreo trei antene, număr mic şi îmbrăcat cu o uniformă care avea guler de Astrahan gri, căciula fiind la fel), care a plecat furios spre stafurile tehnice. S-a facut imediat 2-1(la pauză) şi 3-2 la final pentru Victoria (s-au supus ordinelor imediat), unul dintre goluri purtând semnătura lui Ţălnar, prietenul meu şi fost coleg la Alba Iulia (la  începutul meciului mi-a urat cât mai multe meciuri în prima divizie şi să ies din fenomen la... limită de vârstă).
După primul meci, mi-au băgat telefon (ascultat)
După meci, la "protocol", Dragomir şi regretatul Deleanu s-au oferit să mă ajute în rezolvarea unor "probleme grele" ale acelei perioade. Le-am zis că am o cerere de instalare telefon (apropo la părinţi am avut telefon de când erau 4 numere în Ploieşti), care poartă număr de ordine undeva la 3000 în urma ultimului instalat. A doua zi am primit un telefon de la Poşta Centrală din Ploieşti şi în două zile am avut telefon instalat cu fir aerian (blocul meu nu era încă racordat la reţea). Aici apare ceva care aveam sa înteleg mulţi ani mai târziu. Am primit numărul 133009, iar Şcoala de Poliţie din Câmpina avea 233009, deci numărul era din sistem şi... conectat (adică, ascultat). Mai neplăcut era că atunci când din ţară suna cineva noaptea la şcoala din Câmpina şi băga degetul greşit ne trezeau pe noi. 
De fapt, ei rezolvau tot, instalări telefoane (la fel a "păţit" şi Ologeanu), numere mici la maşini (exemplu 1-PH-609, Dacia specială a lui Ilie Coţ), angajări în sistem, etc.
Înainte de a încheia episodul de astăzi, vrea să spun că am fost joi la Meciul Petrolul Ploieşti - Viktoria Plzen. Şi văzand apărarea cehilor mi-am amintit de apărarea celor de la CSM Reşiţa - Ologeanu, Gogu Tonca, Georgevici, Kafka, gabarit frate, atacanţii jucau mai mult... prin aer. De altfel, apropo de bunul meu prieten Ologeanu, ştiaţi că este singurul preşedinte de club din Romania care a existat şi pe vremea lui Ceauşescu (1985-1987) şi după (1995-1997) la UTA Arad?!